Memento mori…


la inceput de an, luminos si plin de sperante, iata eu vin cu un articol… va las pe voi sa decideti 😀

( desigur, imaginile sunt insotite si de texte, de data aceasta! )

am uitat sa ma intorc acasa…

am uitat sa-ntreb pe cineva daca-i pasa… c-am murit

iar singurele drumuri ce-mi sunt deschise, ma duc spre intrebari mai mari, mai triste:

de ce m-ai luat dintre ai mei?… de ce ma lasi sa strig la ale casei tale porti,

cand usile vor purta in veci ecoul meu… nu e nimeni aici.

pana si tu ai plecat…

trec printre urmelor celor ce au fost ca mine…

dar acestia nu mi-au impartasit soarta…

plec sa-mi caut trupul,  plec sa-ntreb daca cineva… ma mai cunoaste

dar imi ridic mainile in neputinta spre cerul care ma apasa. Am inteles ca sunt singur, dar vreau sa plec acasa!

sunt prins intre pamantul care m-a refuzat si cerul care m-a uitat…

😀 ‘e !

Anunțuri

Despre 'epure

Boy/ Romania/ scout/ general photographer/ bunny maniac.
Acest articol a fost publicat în Diverse și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Memento mori…

  1. lk zice:

    Touché. Chiar mi-a dat fiori pe şina spinării.

  2. Alexandru zice:

    Cugetari ce se potrivesc prea bine cu imaginile surprinse…

  3. radu vidra zice:

    Februarie 1996: DRUM

    Mă întorc pe aceleaşi străzi şi drumuri pe care am păşit cindva, pe aceleaşi urme, care au rămas nu demult. Mă întorc de astă dată singur, singur pentru că voi nu mai existaţi.
    Mă întorc de pe un drum lung, pe care nu mulţi au umblat. Din pricina asta mă simt unic, unic în felul meu de a fi.
    Mă întorc de pe un drum, care nu ducea nicăieri, un drum al nimănui, dar care este condamnat ca toţi să-l parcurgă. Dar, din păcate pentru el şi pentru noi, nimeni mai îndrăzneşte să umble, să păşească.
    Eu… mă întorc terminat de pe un drum lung al vieţii şi al crizelor ei şi nu mai am curajul să umblu pe propriile-mi urme, nu mai am curajul de odinioară de ai privi în ochi pe cineva, nu mai am puterea de altă dată de a vobi cu lumea.
    Mă întorc cu inima-mi pe dos şi cu lacrimi în ochi, plângând înecat după vremurile când eram cineva în viaţa voastră, plângând pentru faptul că nu mă mai pot ridica la înălţimea de la care am fost aruncat.
    Şi totuşi, mă întorc de pe un drum greu al iubirii, în care m-am jucat cu sentimentele, mă întorc şi mi-e frică să privesc în urmă, adică la propriile-mi urme, pe care le-am lăsat păşind atât de hotărât şi totuşi nevinovat.
    Mă întorc de la un drum, pe care nu mulţi au păşit, pe care nu mulţi au reuşit să-l parcurgă în întregime şi nu-mi dau seama că îzbânda mea, de fapt nu este a mea, ci a unui nou început de drum, pe care nu ştiu dacă mai pot să-l străbat, dacă mai vreau să-l parcurg. Poate ar trebui să-mi fie mai uşor văzându-mi vechile urme, care de fapt mă fac să mă simt vinovat pentru ceea ce am fost şi făcut.
    Mă întorc singur şi nu ştiu dacă mai are vreun sens, să umblu când voi nu mai existaţi, nu ştiu dacă mai are sens pentru mine acest drum trecut şi viitor dacă eu nu mai exist pentru voi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s